Sindromul impostorului la locul de muncă

Citeam luna trecută un studiu pe eJobs conform căruia mii de oameni suferă de sindromul impostorului la locul de muncă.

Definiție
Ai impresia uneori că nu ai ce căuta la jobul tău actual? Că cineva s-ar putea să descopere că de fapt tu nu știi ce faci și că poziția ta este mai mult sau mai puțin un accident în companie? Ei bine, s-ar putea ca această frică să nu reflecte de fapt adevărul competențelor tale, ci să fie un simptom a ceea ce oamenii de știință numesc Sindromul Impostorului.

Aparent sunt angajați care au momente de cumpănă la locul de muncă și se accentuează acest sindrom atunci când intră în impas în timpul unui proiect. Este în regulă să nu știi tot ce este de făcut, dar nu este în regulă să te auto-proclami semizeu între colegi dar să fii depășit constant, proiect după proiect. Proiect după proiect. Dar nu despre sindromul impostorului voi discuta ci chiar despre adevărații impostori de la locul de muncă.

Discutam cu un fost coleg legat de acești impostori și nu mulți îi pot recunoaște sau nu conștientizează că au de-a face cu un adevărat impostor. Cătălin însă, vulpe bătrână, îi simțea în prima de lucru. Avea acest har de a citi oamenii din jurul lor, de a analiza personalitatea și de a se plia în acțiunile viitoare pe baza concluziilor trase. Eu, în schimb, sunt naiv. Cred în binele din jurul nostru și admit unele erori umane drept a fi simple evenimente peste care trecem împreună.

Povestea este despre Costeluș și întâmplarea avea loc în urmă cu câțiva ani. Nu îmi aparține dar este o pildă din care învăț de fiecare dată când îmi aduc aminte de ea. Costeluș, băiat simplu de la țară, a venit la facultate în București pentru că auzise că aici sunt facultăți bune și ar putea să câștige bani fără să fie nevoit să mai muncească la câmp alături de socri. Nu mai este chiar un puștan Costeluș, are 21 ani dar speră că viața la oraș îi va aduce satisfacții mai mari față de ceea ce văzuse în satul unde se născuse.

Ajuns la București pentru prima oară, o dată cu începerea anului universitare, Costeluș începe să își caute un loc de muncă prin care să își permită să bea o bere seara cu colegii în fața la Texas. În plus, mâncarea de la Maria și Ion, o cârciumă de lângă căminul lui, era atât de bună încât deja din anul 3 nu se mai ducea acasă să își ia bătrânele borcane cu murături și oala cu varză călită. Costeluș lucra ca vânzător într-un magazin de calculatoare, banii erau buni pentru că lucra foarte mult peste program dar parcă vroia mai mult. Nu era locul ideal de muncă pentru că avea de învățat pentru facultate dar trebuia lunar să învețe noi produse, noi caracteristici, noi compatibilități ale pieselor și îl depășea situația. De foarte multe ori era omul de bază în magazin, știa ce fel de componente se vând dar îl ajuta foarte mult „papagalul” și reușea să evite cu brio răspunsurile către clienți atunci când nu știa sau era prea obosit să caute în baza de date.

Timpul a trecut, a făcut un curs online de programare și visul lui era să devină programator. Auzise ca php-iștii sunt plătiți regește, rata la casă deja începuse să îl strângă, prichindelul lui de 1 an avea nevoie de hainuțe noi și scutece. Așa că a depus CV-ul, pe care a adăugat câteva luni de experiență în dezvoltare web, la o multinațională. Fiind un departament cu foarte mulți angajați, meetinguri o dată la două săptămâni, Costeluș a trecut neobservat o foarte bună vreme, primind taskuri ușoare, în general taskuri de mentenanță.

Într-o zi s-a schimbat managerul de proiect și bazându-se pe lunile de experiență pe care le acumulase deja micul nostru programator, a decis să îl alăture unei echipe pentru un proiect mai mare, însă taskurile erau pe măsura experienței lui. Atunci a clacat. Creierul s-a blocat, inima a început să bată tare, a încercat să caute o justificare câteva zile să nu participe la ședințele proiectului dar a trebuit într-un final să se declare învins. Nu cunoștea tehnologiile, nu cunoștea metodologiile, deși prin aroganța lui de până atunci reușise să treacă drept un om stăpân pe job-ul lui.

După două proiecte în care a eșuat lamentabil, a decis să își dea demisia. Zice el că nu era mulțumit de volumul de muncă, ca nu putea să îți pună în valoare adevăratele cunoștințe  și deadline-urile erau strânse. Așa că s-a reprofilat, pe ceva un pic mai ușor: s-a angajat într-un call center, unde pe baza experienței din C.V. legat de MS Excel și a unui interviu de grup a reușit să se angajeze pe un salariu bunicel. Job-ul lui era să facă 8 ore pe zi rapoarte în Excel. Venea cu o oră întârziere, nu participa la ședințele de dimineață și o ardea intelectual explicând celor care nu știau Excel ca de fapt greșelile lui de calcul nu îi aparțin ci nu știe Excelul foarte multe, e limitat.

După un timp, în aroganța lui a început să laude VBA și să facă mișto de colegii lui care nu stăpâneau bine VBA-ul.  Asta până în ziua în care a fost repartizat pe un proiect unde avea nevoie de cunoștințe medii de Excel, pivot, macro, filtre, chestii obișnuite.  După cum era de așteptat, a început să livreze tot mai greu rapoartele, era dependent de Google ca să învețe cum să facă rapoartele și într-un final a demisionat spunând că el ar vrea să facă mai mult analiză, statistică, să gândească pentru a-și pune în valoare cunoștințele, nu să facă rapoarte.

Cam acesta este tiparul clasic al unui impostor. În funcție de bunătatea managerilor poate lucra 3 luni sau poate lucra câțiva ani într-o firmă până când să fie descoperit.

Distribuie articolul pe:
TwitterFacebookGoogle+

      Cristian Iosub